De ce este important ce se discuta la Bruxelles?

În ciuda opacității Uniunii Europene și a activităților sale pentru publicul larg, în România se discută tot mai mult despre evenimentele la nivel european, adesea fără nicio legătură cu realitatea. La București, la fel ca și în Paris, Berlin sau Roma, procesul de integrare europeană începe să fie politicizat. Cu alte cuvinte, dezbaterile privind subiectele europene, cum ar fi aderarea la Schengen în cazul nostru, devin mai vizibile în societate și mai polarizante, stârnind mai multe pasiuni și generând dezamăgire.

Practic, România a traversat aceleași etape prin care au trecut și statele membre mai vechi, dar într-un interval de doar câțiva ani, nu 40. De la consensul de la Snagov, când chiar și Partidul România Mare al lui Vadim Tudor susținea aderarea la UE, am ajuns la apelurile repetate ale liderilor extremiști precum Diana Șoșoacă, George Simion sau Claudiu Tîrziu pentru „Roexit”. Același fenomen a început să se manifeste spre sfârșitul anilor ’90 în statele membre mai vechi, pe măsură ce politicienii lor naționali au înțeles că pot atribui Uniunii Europene orice eșec al lor. Precursorii euroscepticismului de astăzi au profitat imediat de acest teren fertil, câștigând popularitate și criticând “tehnocrații” care au creat Uniunea fără un mandat democratic explicit de la alegători.

Tensiunea dintre depolitizare și politizare este evidentă în dezbaterile privind Tratatul Constituțional, respins în 2005 de alegătorii francezi și olandezi. Cu toate acestea, “tehnocrații” au învins în cele din urmă, transferând prevederile proiectului de constituție europeană în Tratatul de la Lisabona, renunțând doar la aspectele simbolice, mai sensibile, cum ar fi steagul sau imnul european.

Esential este că politizarea integrării europene nu apare natural sau inevitabil, ci este exploatată de partidele care simt că pot câștiga electoral prin transformarea temei într-un subiect “mainstream”, motivând astfel alegători să participe la vot, inclusiv cei care de obicei nu ar vota.

„Noi am încercat! Dar UE…”

Existența UE, înconjurată de confuzie generală, permite politicienilor să promită aproape orice, știind că pot găsi scuze în momentul implementării măsurilor promise, aruncând vina pe “Uniunea Europeană”. Aceasta se reflectă în exemple precum Victor Ponta și reducerea TVA-ului sau Marcel Ciolacu respingând reducerea consumului de electricitate impusă de UE, fără a menționa negocierile și aprobările statelor membre.

Politicienii guvernelor naționale nu sunt atât de nepricepuți pe cât s-ar crede. Ei alimentează confuzia prin lipsa de acțiune, evitând propunerea de măsuri pentru o mai bună înțelegere a realității europene. Educația politică/europeană în școli, programe de informare și clarificări publice cu privire la împărțirea competențelor UE-state naționale sunt evitate, deoarece confuzia îi avantajează.

La fel și pe extremiștii de astăzi. Narațiunile extremiste se construiesc și se dezvoltă cu câteva elemente destul de simple. Lipsa de informație și încredere, frustrarea acumulată și sentimentul de uitare, toate sunt teren fertil pentru discursul bazat pe frică și furie.

Plecând de la această premisă, indivizi cu poziții eurofobe precum Șoșoacă, Piperea, Simion sau Terheș pot manipula perspectiva asupra Uniunii Europene într-un mod care le servește intereselor. Prin menținerea unui inamic imaginar, aceștia reușesc să alimenteze furia, adesea justificată, a populației, oferindu-le un adversar perpetuu și construindu-și astfel o cauză pentru care să lupte, prezentându-se în același timp drept salvatori. Pentru acești critici, UE devine paradoxală: puternică, intruzivă, autoritară, asimilată adesea cu o a doua Uniune Sovietică care impune valori și diluează identitatea națională, dar în același timp percepută ca impotentă, slabă, incapabilă să reziste influențelor curentului și valorilor neo și sexo-marxiste, considerată și o colonie pentru SUA și supusă influenței Rusiei (se sugerează că Diana Șoșoacă deține informații care „pot să distrugă UE și NATO”). Ambiguitatea identității UE oferă acestor politicieni oportunitatea de a construi și vinde propriile narative pentru a câștiga sprijinul electoral, adunând astfel procente electorale. Rezultatul? Încă nu înțelegem pe deplin ceea ce se întâmplă la Bruxelles.

Reforma UE, o soluție?

Reforma Tratatelor UE reprezintă, probabil, singura soluție viabilă pentru a face Uniunea mai accesibilă și mai înțeleasă pentru cetățeni. O schimbare ar putea implica redenumirea entităților cu denumiri foarte asemănătoare, cum ar fi Consiliul UE, Consiliul European și Consiliul Europei. De asemenea, Comisia Europeană ar putea fi redenumită Executivul European pentru a evita confuzia cu cele 24 de comisii și subcomisii din Parlament.

În plus, o revizuire ar putea duce la eliminarea ușoară a 8-10 dintre cele 27 de posturi de comisari europeni, cu condiția ca statele membre să fie de acord să nominalizeze succesiv pozițiile de comisar. Aceasta ar putea fi realizată fără necesitatea unei revizuiri a tratatelor, cu consensul șefilor de stat și de guvern.

Situația actuală pare absurdă, având o Comisie Europeană cu șapte vicepreședinți, inclusiv trei executivi, iar politica externă a Uniunii fiind condusă de un Înalt Reprezentant membru al Comisiei, care împarte atribuțiile cu un comisar pentru vecinătate și extindere, unul pentru parteneriate internaționale, precum și cu cei doi președinți ai Comisiei și ai Consiliului European.

De asemenea, există o suprapunere a competențelor între comisari, cum ar fi unul pentru Pactul Verde European și altul pentru climă, unul pentru agricultură, altul pentru sănătate și siguranță alimentară și un al treilea pentru mediu, oceane și pescuit.

În ceea ce privește modul de funcționare al instituțiilor, refuzul statelor membre de a acorda Parlamentului European dreptul la inițiativă legislativă este inacceptabil, fiind o atribuție obișnuită în toate democrațiile. Mai grav este faptul că un singur stat membru recalcitrant poate bloca progresul a 26 de alte state cu peste 400 de milioane de locuitori.

În mod îmbucurător, pare că există progrese către reformă, având în vedere angajamentele făcute de toți liderii europeni către Ucraina și Republica Moldova, promițându-le aderarea la Uniunea Europeană în momentul în care îndeplinesc criteriile de aderare. Consensul liderilor europeni este că, înainte sau în paralel cu extinderea către est și Balcanii de Vest (regiune amintită brusc după aproximativ 15 ani în care statele UE au fost mai degrabă confortabile cu “stabilitocrațiile” din Serbia, Muntenegru sau Albania), Uniunea trebuie să fie reformată într-un fel sau altul.

Aceasta nu este doar o preocupare a liderilor; cetățenii europeni au exprimat direct și fără ocolișuri dorința de a acorda Uniunii mai multe competențe, de a renunța la unanimitate și de a simplifica procesul decizional, în cadrul Conferinței pentru Viitorul Europei. Acesta poate fi considerat cel mai important exercițiu de democrație participativă din ultimii 20 de ani, cu toate că puțini au auzit despre el, în parte din cauza motivelor menționate anterior.